mar, Oct 10th, 2017

Alăptarea după cezariană a început greoi, dar după patru luni a fost magie

Cezariana este acuzată, printre multe altele, și de faptul că îngreunează lactația. Am născut printr-o cezariană neplanificată, dar am reușit să alăptez. Cum? Cu răbdare, cu ajutor și multă indulgență față de mine. Iată cum m-am descurcat cu alăptarea după cezariană.

Planul meu pentru începutul de viață a bebelușului era cât mai natural posibil. Naștere fără medicație și alăptat la cerere. Așa că, până la apariția copilului mi-am luat doar sutiene de alăptat cu două numere mai mari și bluze cu nasturi în față. Dar socoteala de-acasă… La 38 de săptămâni, copilul și-a manifestat intenția de a mă cunoaște, prin ruperea membranelor. După 14 ore de travaliu și prea puțină dilatație am ajuns pe masa de operație.

Alăptatul în spital

Cât am fost în terapie intensivă, copilul era adus din trei în trei ore pentru alăptat. Mult spus alăptat, pentru că bebelușul nu prindea bine sânul și mai mult moțăia decât să mănânce. Asistentele se amuzau. ”Acum dormi, bebe, nu vrei să mănânci, dar la neonato numai gura ta se aude”.

În rezervă, copilul mi-a fost adus de fiecare dată când plângea, așa cum solicitasem. După câteva dusuri și adusuri, am renunțat să îl mai dau și a rămas cu mine în rezerva din spitalul privat în care am născut. Toate asistentele, mai puțin una, au fost mereu dornice să mă ajute cu alăptatul, îmi așezau copilul la sân, îmi aduceau un scăunel pe care să-mi țin picioarele îninse, pentru comoditate, și mă încurajau. Totuși, nu a venit nici un consultant în alăptare, nici cineva care să-mi explice codul plânsului copilului, așa cum mi s-a promis atunci când am semnat contractul de naștere cu spitalul.

Dintre toate asistentele, una singură a ținut morțiș să-mi facă testul suptului. Știam că e o metodă care mai mult împiedică alăptarea decât o ajută, dar am fost de acord, în final. De ce? Ca mamă la primul copil, ești plină de dubii, relația între bebeluș și mamă este încă departe de a se fi stabilizat, așa că întrebările și îngrijorările sunt naturale. Iar primul instinct matern este acela de a-ți ști copilul sătul.

Testul suptului

Au cântărit bebelușul și apoi mi l-au adus să mănânce. A mâncat de la ambii sâni, însă când am chemat asistenta pentru a-l lua iarăși să-l cântărească a venit peste aproape o oră. ”Nu suge, doamnă!”, a venit verdictul. ”Doar 10 mililitri a supt. Vă aduc o pompă de sân și dacă nu reușiți să scoateți nimic nici cu ea, va trebui să-i dăm lapte praf”. Și mi-au adus o pompă cu care m-am chinuit mai mult decât am muls. Supărată pe situație, eu având colostru încă din ultimele luni de sarcină, m-am muls cu mâna, până mi-am făcut răni. Când s-a întors asistenta, atât i-am spus: ”Cu asemenea pompă și atitudine mai degrabă descurajați alăptarea decât să o stimulați. Iată, am lapte”. Din acel moment, nimeni în spital nu a mai avut curajul să-mi mai ceară vreun test sau să-mi spună că nu am lapte. Chiar și următoarea noapte, când copilul a stat sub lampă, pentru că apăruse icterul, am adus lapte de-al meu (de această dată mi-au adus un aparat de muls mult mai bun). Deci am alăptat în continuare.

Acasă

În cazul meu, am avut noroc să o am pe mama alături. Pentru mine a fost cel mai bun ajutor la care puteam spera ca proaspăt mamă. Pentru că și ea a alăptat, știa cum să mă ajute. A avut răbdare până la plus infinit și înapoi în momentele mele de ”nu mai pot”. A fost calmă și insistentă, când eram agitată și nesigură. A fost caldă și răbdătoare când mă dureau sânii și se instala febra laptelui, a fost atentă la reacțiile corpului meu și a fost prima care a observat că rana mea de la operație elimina un lichid transparent. Era serom. Rana se umflase la capete și de acolo curgea un lichid sero-sangvin. Umpleam un absorbant pe noapte numai cu lichid de acela. Așa că am mers la medic. Mi-a tăiat firele din margine, pentru a ajuta lichidul să se dreneze mai repede și mi-a prescris un antibiotic care să nu îmi întrerupă alăptarea, dar să prevină o eventuală infectare a rănii. Așa că am alăptat în continuare.

Canale înfundate

Când parcă dansul meselor s-a mai reglat, iar la cântărirea săptămânală vedeam că bebelușul creștea constant în greutate, a venit altă problemă. S-au înfundat canalele. Durerea era cruntă, sânii fierbeau și cea mai mică atingere mă făcea să scrâșnesc din dinți. Să pun copilul la sân îmi era de neimaginat. Așa că mi-am ținut sânii sub jet de apă caldă minute în șir. Când durerea se mai potolea, așezam copilul la masă, apoi iar sub jet de apă. Așa a fost toată ziua aceea. Atunci a mâncat copilul după programul și nevoia mea. Și-i mulțumesc pentru asta acum. Peste o săptămână am repetat povestea cu celălalt sân, dar cu mai puțină panică de data aceasta, pentru că știam deja ce am de făcut. După a doua experiență, mi-am schimbat sutienul de alăptat cu unul mai mare, care să nu mă strângă. Și am alăptat în continuare.

Când începe idila?

Toate imaginile cu alăptarea prezintă un cadru idilic, mama zâmbește copilului, bebelușul mănâncă satisfăcut, eventual uitându-se cu ochii mari la mamă. În realitate, această imagine pentru mine a devenit adevărată abia pe la patru luni. Atunci nu am mai strâns din dinți de durere, atunci programul copilului se reglase, atunci nu mai stropeam cu lapte la fiecare scâncet al copilului și abia atunci am descoperit cât de natural este alăptatul. Și am alăptat în continuare până la un an și patru luni, când băiețelul meu singur a decis să-și rărească treptat mesele până la renunțarea completă.

sursa: www.totuldespremame.ro

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>